La începuturi
Oricine citește Biblia fără prejudecată va întâmpina o nedumerire: atât Vechiul Testament, cât și Noul, vorbesc despre o singură „zi binecuvântată și sfințită” de Dumnezeu, Sabatul. Și nicăieri nu se amintește despre o schimbare a conținutului poruncii a IV-a din Cele Zece Porunci, sau nici vreo aluzie că Isus sau apostolii au schimbat-o. Până și istoria primului secol consonează cu această observație.
Arhiereul Calist Botoșăneanu, episcop de Argeș, în Istoria bisericească din 1902, p. 55, declară:
„Ziua în care creștinii săvârșeau cultul lor religios la început a fost sâmbătă, mai târzior duminica, zi de închinare și bucurie, după cum zice și Sfântul Atanasie al nostru: «Sâmbătă noi ne adunăm laolaltă nu ca să iudaizăm…, ci ca să ne închinăm lui Isus, Domnul Sabatului» (în Homilia De Semente).”
Atunci cum de astăzi majoritatea creștinilor țin ziua întâia, ziua duminicii, ca zi de odihnă, și nu Sabatul?
Istoria „politică” a bisericii secolelor II și III clarifică nedumerirea. Au existat trei cauze majore care au dus la o tranziție lină de schimbare a Sabatului cu duminica.
1. Intenția creștinilor de a nu mai fi asimilați cu iudeii
După primul război iudeo-roman (68–72), împăratul Vespasian desființează slujba de mare-preot și Sinedriul și impune o taxă specială fiscus iudaicus, exclusiv pentru vina de a fi iudei.
După al doilea război iudeo-roman (132–135), împăratul Hadrian, nimicește cu desăvârșire Templul, iar pe locul lui zidește un templu închinat lui Jupiter Capitolinul. Prin decret, îi izgonește pe iudei din Ierusalim, ba chiar îi urmărește prin imperiu și le impune o taxă și mai mare, un capitațio. A fi iudeu devenise, în întregul imperiu, sinonim cu ocara. Iar semnul distinctiv al iudeilor era... Sabatul.
Scriitorii romani (Pliniu, Tacitus, Suetoniu, Juvenal) afirmau că Sabatul era semnul celei mai mari rușini, că este o superstiție degradantă. Creștinii, pentru că țineau și ei Sabatul, erau puși în rând cu iudeii. Din acest motiv, părinții bisericești au căutat să dezvolte o teologie anti-iudaică și anti-sabatică în care să înlocuiască Sabatul cu oricare altă zi. La îndemână le stătea ziua amintitoare a învierii, ziua întâia a săptămânii.
Iustin Martirul scrie (sec. II, după războiul iudeo-roman), în Dialoguri:
„Dumnezeu a impus Sabatul asupra iudeilor ca o pecete a infamiei, spre a-i deosebi pentru pedeapsă, în ochii romanilor.”
În Didascalia, sau Învățătura celor 12 apostoli (sec. III), apare ideea:
„Dumnezeu a impus iudeilor Sabatul ca un doliu perpetuu”;
„Sabatul să fie lepădat pentru că este o parte a legii lui Moise.”
Victorinus, episcop (în 304):
„Sabatul se hotărî o zi de post și tristețe, pentru a face pe creștini să evite păzirea Sabatului împreună cu iudeii.”
Acest citat confirmă indirect că creștinii, după aproape 300 de ani, tot mai țineau Sabatul biblic, după pilda Mântuitorului și a apostolilor...
Papa Silvestru, în jurul anilor 320, spunea fățiș:
„Sabatul este o zi de post pentru a arăta dispreț pentru Sabatul iudeilor.”
Epifaniu (375 AD)
„Încă de la papa Sixtus (135 d.Hr.), au hotărât să înlocuiască sărbătorile iudaice cu altele, creștine.”
Din punct de vedere liturgic, episcopii au anulat orice fel de slujbă în Sabat.
În 692, la Sinodul Trullan II, se interzicea orice adunare sau serviciu de cult în ziua Sabatului, chiar și în perioada postului. E încă o dovadă că la data aceea, biserica creștină păstra încă Sabatul pe scară mare, altfel interdicția n-ar fi avut niciun rost.
2. Influența gnosticismului
Gnosticii erau în mod special anti-iudaici.
Valentinus (150) considera Vechiul Testament și Sabatul drept vestigiile dumnezeului inferior și rău, numit Sabatum, sau Demiurg, care a făcut lumea în mod greșit și a instituit Sabatul. Hristos ar fi venit ca să îl învingă și să elibereze lumea de Sabat.
Marcion (150) învăța:
„Întrucât Dumnezeul iudeilor a făcut lumea și s-a odihnit în a șaptea zi, noi trebuie să postim în Sabat ca să nu împlinim cererile Dumnezeului evreilor.”
Când Marcion, ereticul excomunicat, a hotărât postul în Sabat, creștinii nu posteau în acea zi. Iată de la cine au împrumutat părinții bisericii postul în Sabat.
Afrates (sec. IV), în Homilia a 13-a:
„Sabatul a fost instituit ca un rezultat al căderii în păcat.” Sărmanul, nici măcar nu cunoștea raportul Genezei al creațiunii.
3. Cultul soarelui
În panteonul zeilor, se distinsese unul mai proeminent, zeul soare. La canaaniții vechi, se numea Baal; la greci, era Helios și Apollo; la egipteni era Ra și Serapis, la persani era Mithra, sau Demeter; iar la latini, era Sol.
Nero a fost primul cezar care a ridicat cultul soarelui mai presus de al altor zei. În jurul anului 60 d.Hr., el ridică „Colosus Neroni”, o statuie a soarelui care purta chipul lui. Șapte raze ieșeau din chipul lui.
Trupele lui Vespasian (70) care s-au întors de la nimicirea Ierusalimului luaseră obiceiul sirian de a se închina către răsărit, ca să adore soarele-răsare.
Hadrian (135), nimicitorul Ierusalimului, se identifică din nou cu soarele. A pus să se bată monede cu chipul său în felul soarelui. Deranjat că în Roma altcineva era înfățișat ca soare, adică Nero, Hadrian poruncește să i se dea jos chipul „Colosului Neroni” și să pună în schimb chipul său.
În 215, Caracala instaurează cultul soarelui drept cult al împăratului. Într-una din termele lui s-a descoperit o inscripție: „Unul este zeul Serapis, Helios. El e stăpânul universului.” Cultul soarelui înghițise aproape toate celelalte zeități.
Pe timpul lui Caracala, zeul Mitra devine Sol Invictus, „Soarele biruitor”.
Împăratul Heliogabal, de origine siriană, consfințește, în jurul lui 220, cultul lui Sol Invictus drept cult oficial.
Împăratul Aurelian, în 270, extinde cultul lui Sol Invictus pe întreg Imperiul Roman.
Constantin cel Mare, până la moarte un adorator al lui Sol Invictus, impune prin legea promulgată la 7 martie 321 d.Hr, păzirea „preaonoratei zi a soarelui”, ca zi oficială de sărbătoare săptămânală în tot imperiul. Textul (în „Corpus Juris Civilis”, vol. III) sună astfel:
„Toți judecătorii, locuitorii orașelor și meseriașii să se odihnească în preavenerabila zi a Soarelui. Dar cei de la țară să se ocupe de agricultură neîmpiedicați de lege, pentru că uneori nicio altă zi nu este mai favorabilă lucrărilor agricole.”
Tranziția lentă de la Sabat la „ziua Domnului”:
(1) La început, creștinii țineau doar ziua biblică de odihnă, Sabatul.
Gabriel Rășcanu, Ieromonahul, în Liturgica Bisericii Ortodoxe, ed. 1876, p. 94, scrie:
„Sâmbăta s-a serbat întrucât privește ca Lege morală și în secolele primitive ale creștinismului.”
(2) După războaiele iudeo-romane, sărbătoarea zilei întâi a săptămânii se alătura Sabatului.
Iustin Martirul, în prima parte a secolului II, este cel dintâi care salută apariția zilei întâi ca semn distinctiv al creștinilor. El scria:
„Noi venerăm această zi întâia, ne place de ea, pentru că este ziua în care Dumnezeu a zis «să fie lumină».”
Tensiunea existentă în biserica creștină din primele cinci secole între fracțiunea sabatarienilor și a anti-sabatarienilor este pregnantă în scrierile patristicii:
Hyppolit din Roma (220):
„Chiar și astăzi, unii poruncesc post în Sabat – o practică de care Hristos n-a vorbit, astfel ei dezonorând Evanghelia.”
„Constituțiile apostolice“ (sec. III), cartea VII, secțiunea a II-a, cap. 23:
„Păziți Sabatul și sărbătoarea zilei Domnului, fiindcă prima este memorialul creațiunii, iar a doua, al învierii.”
Origene (c. 250):
„Este potrivit pentru fiecare care este drept între sfinți să păstreze și sărbătoarea Sabatului, după cum a spus apostolul: «Rămâne sabbatismos, adică ținere de Sabat, pentru poporul lui Dumnezeu» (Evrei 4:9). Să vedem ce fel de observare a Sabatului este așteptată din partea unui creștin. În ziua Sabatului, niciuna din faptele lumești nu trebuie făcute, ci fiți liberi pentru lucrări spirituale, să veniți la biserică, să vă dați urechea pentru citirea sfântă... aceasta este ținerea Sabatului creștin.”
Ignațiu (c. 300), în Epistola către Magnezieni, scria:
„Să nu mai ținem Sabatul în felul iudeilor, ci să serbăm Sabatul spiritual, bucurându-ne în meditație cu privire la Lege. Și după fiecare sărbătoare de Sabat, fiecare prieten al lui Hristos să păstreze și sărbătoarea zilei Domnului...”
Grigorie de Nisa (331–396), în „De Castigatione”, scria:
„Bisericile din Asia, după obiceiul lor, țin ambele zile: Sabatul și duminica. Cu ce fel de ochi priviți voi duminica, voi care dezonorați Sabatul? Nu știți că aceste două zile sunt surori?“
Epifanie din Constanția (c. 380), în „Mărturisire de credință”:
„În unele locuri creștinii țin adunări și în Sabat”.
Ioan Cassian (c. 395) „Cele 12 cărți...”:
„În afara slujbelor de seară și noapte, nu există servicii divine publice printre călugării din Egipt, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, când se întâlnesc împreună în ceasul al 3-lea pentru Sfânta Cină”.
Asterius din Amasea (c. 400), în Homilia 5:
„Este minunat pentru creștini... că echipa acestor două zile vine împreună; vorbesc despre Sabat și ziua Domnului... Căci, ca mame și doici ale bisericii, ele adună poporul, pune peste ei preoți ca instructori și face pe toți – ucenici și învățători – să poarte de grijă pentru suflete.”
Socrates Scolasticul (430) scrie:
„Deși aproape toate bisericile din lume celebrează sfintele taine în Sabat (!), totuși creștinii din Roma și din Alexandria, din pricina unei oarecari tradiții, au încetat să mai facă lucrul acesta în Sabat.”
Sozomen (430), în Istoria bisericească, VII, 19:
„Oamenii din Constantinopol și de pretutindeni se adună împreună și în Sabat…, lucru care niciodată nu este păzit la Roma.”
(3) Favorizarea „duminicii” și eliminarea Sabatului.
Recunoașterea oficială a creștinismului ca religie de stat, într-un imperiu care avea disperată nevoie de un element liant pentru crearea unității atâtor elemente centrifuge, s-a dovedit o strălucită manevră politică ce a pregătit drumul spre o mare joncțiune: Peste doar câteva decenii, creștinismul, pierzându-și înaltele idealuri și devenind tot mai accesibil, se va amalgama cu păgânismul străbun, absorbind practicile sale.
Eusebiu din Cezareea (325), prelat și ministru în același timp la curtea lui Constantin cel Mare, relua argumentul lui Iustin Martirul, zicând:
„Noi ne bucurăm de ziua întâi pentru că e ziua când Domnul a făcut lumina...”
Papa Silvestru (314–227), după promulgarea primei legi duminicale de către Constantin cel Mare (7 martie 321), schimbă numele primei zile a săptămânii, denumind-o „Ziua Domnului”.
Conciliul de la Laodiceea (366) decretează oficial transferarea sfințeniei Sabatului asupra duminicii, zicând:
„Creștinii să nu iudaizeze stând nelucrători în sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea... Și dacă totuși sunt găsiți iudaizând, să fie anatema!” (C. Hefele, Istoria conciliilor bisericii, vol. II, p. 316).
Sinodul din Aquilea (386) recunoaște schimbarea oficială a lui Dies solis (ziua soarelui) în Dies Dominica (Ziua Domnului).
Ieronim de Betleem (400) scria: „Dacă ziua întâi e numită ziua soarelui de către păgâni, noi o admitem ca atare cu voie bună, fiindcă în această zi a apărut lumina și a răsărit Soarele neprihănirii noastre.”
Dar nu toți au privit evenimentele la fel.
În jurul anului 200, Tertulian, în Despre idolatrie, cap. 14, scrie repetate mustrări și avertismente privind faptul că creștinii adoptau sărbătorile păgâne.
Papa Leon I, prin 450, decretează anateme creștinilor care în ziua întâia serbau soarele, și nu pe Isus. Dacă filozofii creștini transfigurau semnificația zilei soarelui, poporul de rând rămăsese la datinile străvechi. Închinarea spre răsărit, către soare, a modelat ulterior și așezarea bisericilor, cu altarul spre răsărit, pentru continuitatea închinării precreștine.
Semnul apostaziei:
În rapoartele Conciliului din Trent, zis și Conciliul Contrareformei, stă scris:
„În sesiunea din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost pusă deoparte. Gaspar de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ținut o cuvântare în care a declarat: «Tradiția stă deasupra Scripturii. Autoritatea bisericii, în consecință, nu poate fi subordonată față de autoritatea Scripturii, căci biserica... a schimbat Sabatul în Duminică, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria ei autoritate.»”
J.A. Neander, în Istoria religiei creștine și a bisericii, p. 186, scrie:
„Sărbătorirea duminicii a fost doar o sărbătoare omenească și a fost departe de intenția apostolilor de a stabili o altă poruncă în această privință. Departe de ei și de biserica primară gândul de a transfera legile legate de Sabat asupra duminicii.”
A. Weigall, în Păgânismul din creștinismul nostru, p. 145:
„Păzirea de către noi a duminicii este derivată în mod vizibil din mithraism. Argumentul că duminica a fost aleasă din pricina învierii este lipsit de suport.”
Stephen Keenan, în Catehismul doctrinar (ediția a III-a americană, 1876, p. 174), la întrebarea:
„Aveți vreo dovadă că Biserica Catolică are putere să instituie sărbători?“, răspunde: „Dacă n-ar fi avut această putere, ea n-ar fi putut face ceea ce toți creștinii moderni acceptă; anume ea n-ar fi putut substitui păzirea Sabatului zilei a șaptea cu duminica zilei întâi a săptămânii, o schimbare pentru care nu există nicio autoritate scripturistică!”
Clarificarea versetului Evrei 4:9
Textul din Evrei 4:9 este folosit ca argument pentru substituirea Sabatului cu duminica. În traducerea Cornilescu, el suna astfel:
„Rămâne, deci, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.”
Ediția Teoctist a Bibliei ortodoxe (1993) o spune mai franc:
„Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu.”
O confruntare cu textul original grecesc, precum și o examinare a contextului lămuresc orice confuzie:
A. TEXTUL
Iată textul în limba greacă, dublat de traducerea lui:
„Ara apoleipetai Sabatismos to lao tu Theu.”
Deci rămâne încă sărbătoarea Sabatului poporului lui Dumnezeu.
(„to” și „tu” sunt doar articole hotărâte pentru cazul dativ și genitiv)
Se observă că expresia „ca cea” nu există, ci este o „interpolare” ce schimbă nepermis înțelesul.
Vechile traduceri românești redau textul corect:
Noul Testament de la Bălgrad, 1648:
„Pentru aceia au rămas oarece sâmbătă oamenilor lui Dumnezeu.”
Biblia de la București, 1688:
„Iată dară au rămas sărbarea sâmbetei nărodului lui Dumnezău.”
Noul Testament a lui Scarlat Alexandru Kalimachi, 1821:
„Drept aceea s-au lăsat Sabatismos norodului lui Dumnezeu.”
Biblia de Iași, 1874:
„Dreptu aceea rămâne repausu pentru poporulu lui Dumnezeu.”
Biblia Nitzulescu, 1905:
„Deci dar rămâne încă repaus de sâmbeta pentru poporul lui Dumnezeu.”
B. CONTEXTUL
Totuși, contextul întregului pasaj (cap. 3:7 până la 4:11) nu se referă nici la Sabat și nici la vreo altă zi de odihnă (duminică). Ci Pavel construiește pe analogia între exodul lui Israel în drumul spre Canaan și „exodul” creștinului din lumea păcatului, în drum spre Canaanul ceresc.
În opt locuri, Scriptura aseamănă Canaanul cu „odihna” făgăduită (Deuteronom 12:9-10; Iosua 1:13).
Din nefericire, generația Exodului nu intră în „odihna lui Dumnezeu”, ci moare în pustie din pricina neascultării.
În paralela avertizatoare, noi suntem îndemnați să ascultăm prin credință. Mai avem la dispoziție un timp de har – „câtă vreme se zice Astăzi” (Evrei 3:13,15; 4:1).
Și, pentru a ne motiva și mai mult pentru credință și ascultare, Pavel zugrăvește Canaanul ceresc în lumina plăcută a „odihnei lui Dumnezeu” – a Sabatului (Evrei 4:3.4), când și noi ne vom odihni de toată truda noastră, la fel cum Dumnezeu S-a odihnit în Sabat de toată lucrarea Lui!
Căci „cine intră în odihna Lui se odihnește și el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evrei 4:10).
„Deci rămâne încă o sărbătoare de Sabat (Canaanul ceresc) pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9).
Iar apostolul încheie: Să ne străduim să nu avem „o inimă rea și necredincioasă” (Evrei 3:12), împietrită prin înșelăciunea păcatului (Evrei 3:13), și mai ales prin neascultare (Evrei 3:18; 4:11), câtă vreme se mai zice „Astăzi”! „Mâine” va fi prea târziu...