Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!
Ioan 4:48
În Capernaum era un nobil evreu care a venit la Isus şi I-a cerut să-l vindece pe fiul lui care era pe moarte, probabil din cauza unei boli incurabile. Mântuitorul ştia că acest tată avea puţină credinţă în El şi multe îndoieli. Omul se hotărâse să creadă în Isus numai dacă fiul lui avea să fie vindecat. Spre deosebire de el, samaritenii crezuseră fără să primească vreun semn exterior.
„Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu niciun chip nu credeţi!” a spus Isus cu tristeţe.
Atunci, tatăl a înţeles că motivul pentru care venise la Isus era cu totul egoist. Inima lui s-a schimbat, credinţa lui s-a prins de Isus. Iar Mântuitorul a răspuns la nevoia lui. El l-a asigurat că fiul lui va trăi şi i-a spus că se putea întoarce acasă. Înainte să ajungă acasă, nobilul a fost întâmpinat de slujitorii lui care i-au dat vestea cea bună: copilul nu mai avea febră şi se odihnea. Nu mai dădea semne de boală. Schimbarea se petrecuse exact în momentul în care Isus îi dăduse asigurarea vindecării.
Dorinţa Mântuitorului era să-l vindece pe fiul nobilului şi, în acelaşi timp, să aducă mântuirea în familia lui. În urma acestei experienţe, nobilul şi-a dorit să afle mai multe despre Isus şi, cu cât afla mai multe, cu atât credea mai mult. El a devenit un urmaş credincios al Mântuitorului.
Şi astăzi, s-ar putea să ni se pară că Dumnezeu nu ne aude, dar noi trebuie să credem că El Îşi va împlini făgăduinţele.
„În ciuda tuturor dovezilor că Isus era Hristosul, acest tată se hotărâse să creadă în El numai cu condiţia împlinirii cererii lui. Mântuitorul a văzut contrastul dintre necredinţa aceasta şovăitoare şi credinţa simplă a samaritenilor, care nu ceruseră niciun semn, nicio minune. Cuvântul Său, dovada mereu prezentă a dumnezeirii Lui, avea o putere convingătoare, care pătrundea inima lor. Domnului Hristos Îi părea rău că poporul Său, căruia îi fuseseră încredinţate prorociile sfinte, nu înţelegea glasul lui Dumnezeu care îi vorbea prin Fiul Său.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 198)
Să credem în făgăduinţa lui Dumnezeu nu pentru că simţim că se va împlini, ci pentru că El aşa a făgăduit.