William Miller avea un intelect puternic, disciplinat prin meditație și studiu. El a adăugat la acestea înțelepciune din cer, punându-se în legătură cu Izvorul înțelepciunii. Era un bărbat de valoare, care nu putea decât să inspire respect oriunde erau apreciate integritatea caracterului și superioritatea morală. Îmbinând o bunătate reală a inimii cu umilința creștină și cu puterea stăpânirii de sine, era manierat și amabil cu toată lumea, gata să asculte părerile altora și să le cântărească argumentele. Fără patimă sau iritare, el verifica toate teoriile și doctrinele prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar judecata lui sănătoasă și o cunoaștere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă erorile și să demaște falsitatea.
Totuși Miller nu și-a îndeplinit misiunea fără să se confrunte cu o opoziție înverșunată. Ca și în cazul reformatorilor de dinainte, adevărurile pe care le prezenta nu au fost privite favorabil de învățătorii religioși populari. Deoarece nu puteau să-și susțină poziția cu Scripturile, aceștia erau obligați să recurgă la afirmațiile și teoriile oamenilor, la tradițiile sfinților părinți. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de predicatorii adevărului adventist. „Biblia, și numai Biblia” era cuvântul lor de ordine. Din lipsă de argumente biblice, adversarii apelau la ridiculizare și ironie. Timp, mijloace și talente au fost folosite pentru a-i denigra pe cei a căror singură vină era că așteptau cu bucurie revenirea Domnului lor, se străduiau să ducă o viață sfântă și să-i îndemne și pe alții să se pregătească pentru întâmpinarea Sa.
S-au depus eforturi serioase pentru a le abate oamenilor mintea de la a doua venire. Studierea profețiilor care aveau legătură cu revenirea lui Hristos și cu sfârșitul lumii a fost făcută să pară un păcat, ceva de care oamenilor să le fie rușine. Astfel, predicatorii bisericilor populare subminau credința în Cuvântul lui Dumnezeu. Învățăturile lor îi făceau pe oameni necredincioși, iar mulți își luau libertatea să meargă după poftele lor rele. Apoi autorii răului aruncau toată vina asupra adventiștilor.
Deși atrăgea mulțimi de ascultători atenți și inteligenți, numele lui Miller era rar menționat în presa religioasă, exceptând cazul când era ridiculizat și acuzat. Cei nepăsători și necredincioși, încurajați de poziția învățătorilor religioși, recurgeau la epitete jignitoare și la glume josnice și blasfematoare în efortul de a-l copleși cu insulte pe Miller și ceea ce făcea el. Omul cu părul cărunt care plecase dintr-o casă confortabilă pentru a călători pe propria cheltuială din oraș în oraș și din sat în sat, străduindu-se fără încetare să ducă lumii avertizarea solemnă a apropierii judecății, era acuzat în mod batjocoritor că este fanatic, mincinos, escroc îndrăzneț.
Ridiculizarea, neadevărurile și abuzul față de el au provocat un protest plin de indignare chiar din partea presei laice. „Faptul de a trata un subiect de o măreție atât de copleșitoare și având consecințe atât de înfricoșătoare” cu ușurătate și trivialitate era declarat de oamenii din lume „nu numai o batjocură față de sentimentele propagatorilor și apărătorilor lui”, ci „se ironizează Ziua Judecății, Dumnezeu Însuși este batjocorit și se disprețuiesc grozăviile barei Sale de judecată” (Bliss, p. 183).
Cel care instigă la toate relele căuta nu numai să contracareze mesajul adventist, ci și să-l distrugă pe mesager. Miller aplica în mod practic adevărul Scripturii la inima ascultătorilor, mustrându-le păcatele și scuturându-le mulțumirea de sine, dar cuvintele lui clare și tăioase le trezeau ura. Opoziția manifestată de membrii bisericii a încurajat clasele de jos să meargă și mai departe. Oponenții lui au complotat să-i ia viața când avea să plece de la locul de întâlnire. Dar îngeri sfinți erau în mulțime și unul dintre ei, cu înfățișare de om, l-a luat de braț pe slujitorul Domnului și l-a scos în siguranță din mijlocul gloatei înfuriate. Misiunea lui nu era încă îndeplinită, iar Satana și emisarii lui au fost dezamăgiți de eșecul planului lor.
În ciuda opoziției, interesul față de mișcarea adventistă a continuat să crească. De la zeci și sute, numărul ascultătorilor a crescut la mii. Numeroși credincioși intraseră în diferite biserici, însă după un timp, atitudinea de opoziție s-a manifestat și împotriva acestor convertiți, iar bisericile au început să ia măsuri disciplinare față de cei care adoptaseră principiile lui Miller. Această acțiune cerea o reacție scrisă din partea lui Miller, care, printr-o scrisoare deschisă adresată creștinilor din toate confesiunile, cerea ca, în cazul în care se considera că doctrinele lui sunt false, eroarea să-i fie dovedită cu Scripturile.
„Ce credem noi”, spunea el, „care să nu ne fi fost poruncit să credem prin Cuvântul lui Dumnezeu – despre care voi înșivă recunoașteți că este singura regulă de credință și practică? Ce anume din ceea ce facem noi provoacă acuzații atât de violente la adresa noastră de la amvon și în presă și vă determină să ne excludeți [pe noi, adventiștii] din biserici și din mijlocul frăției?” „Dacă suntem rătăciți, vă rugăm arătați-ne în ce constă greșeala. Arătați-ne din Cuvântul lui Dumnezeu că greșim. Am fost ridiculizați destul. Aceasta nu ne va convinge niciodată că suntem rătăciți. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate să ne schimbe concepțiile. Concluziile noastre s-au format în mod conștient și cu rugăciune, când am văzut dovezile din Scripturi” (Idem, p. 250, 252).
Avertizările transmise de Dumnezeu prin intermediul slujitorilor Săi din secol în secol au fost primite cu același scepticism și necredință. Când nelegiuirea antediluvienilor L-a determinat să aducă potopul pe pământ, El le-a făcut cunoscută intenția Sa, pentru ca ei să aibă ocazia să se întoarcă de pe căile lor rele. Timp de 120 de ani a răsunat în urechile lor avertizarea să se pocăiască, astfel ca nu cumva mânia lui Dumnezeu să se manifeste prin distrugerea lor. Dar mesajul li s-a părut o poveste născocită și nu l-au crezut. Încurajați în răutatea lor, și-au bătut joc de trimisul lui Dumnezeu, au tratat superficial apelurile lui și chiar l-au acuzat de încumetare. Cum îndrăznește un om să se ridice împotriva tuturor marilor oameni ai pământului? Dacă mesajul lui Noe e adevărat, de ce nu-l înțelege și nu-l crede toată lumea? Ce înseamnă afirmațiile unui om în comparație cu înțelepciunea a mii de oameni? Așa că n-au crezut avertizarea și nu au căutat adăpost în corabie.
Scepticii făceau referire la natură – la succesiunea invariabilă a anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată, la câmpiile verzi înviorate de roua delicată a nopții – și strigau: „Nu cumva ne spune povești?” Cu mult dispreț, l-au etichetat „fanatic înverșunat” pe predicatorul dreptății și au continuat mai aprig goana după plăceri, mai absorbiți de căile lor rele. Dar necredința lor n-a împiedicat împlinirea evenimentului prezis. Dumnezeu a răbdat îndelung răutatea lor, dându-le ocazii suficiente pentru pocăință. Dar, la timpul stabilit, judecățile Sale au căzut peste cei care respinseseră îndurarea Sa.
Hristos declară că o necredință asemănătoare se va manifesta față de a doua Sa venire. După cum oamenii din zilele lui Noe „n-au știut nimic până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa”, după cuvintele Mântuitorului nostru, „va fi și la venirea Fiului omului” (Matei 24:39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se unește cu lumea, trăind așa cum trăiește ea și asociindu-se cu ea în plăceri interzise, când extravaganța lumii devine extravaganța bisericii, când clopotele de nuntă sună și toți așteaptă mulți ani de prosperitate lumească, atunci, brusc, așa cum fulgerul strălucește din cer, va veni și sfârșitul visurilor lor mărețe și al speranței lor deșarte.