
El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui.
Psalmul 91:4
Este liliacul o pasăre? Nu, este un mamifer. Dar poate zbura ca o pasăre! Bine, dar pinguinul este pasăre? Sigur, dar el nu poate zbura. Aşa că, pentru a fi pasăre, nu trebuie neaparăt să zbori. Ce trebuie să facă un animal ca să fie considerat pasăre - să facă ouă? Nu, pentru că peştii, şerpii, insectele şi chiar două tipuri de mamifere fac ouă. Atunci, ce face o pasăre să fie pasăre?
Sunt câteva lucruri, dar cel mai important este să aibă pene. Chiar pinguinii au pene. Mamiferele au blană, şerpii şi şopârlele au piei, dar numai păsările au pene. O pană este o capodoperă de design şi de mare folos pentru pasăre. Penele de pe aripi oferă cea mai eficientă suprafaţă de zbor cunoscută. Omul n-a fost niciodată în stare să potrivească eficienţa aeriană cu cea a aripii unei păsări şi asta numai din cauza penelor. Ia odată o pană obişnuită de pasăre şi priveşte-o sub o lupă puternică. Vei vedea că este făcută din complicate cârlige şi tije întreţesute, care ameţesc imaginaţia.
De câteva ori pe an, păsările năpârlesc, adică îşi pierd în mod gradat toate penele, crescându-le altele noi - un proces cu adevărat uimitor care, de obicei, abia este observat. Totuşi, există unele păsări care îşi pierd aproape toate penele dintr-o dată, devenind pentru un timp scurt incapabile de a zbura.
Penele sunt, de asemenea, folositoare pentru a ţine păsărilor de cald. Există puţine materiale care pot menţine căldura aşa de bine ca penele raţei eider. De aceea, cei mai buni saci de dormit sunt cei umpluţi cu pene de eider.
Deci, o pasăre este o pasăre în principal pentru că are o învelitoare specială - penele - de care depinde chiar viaţa ei.
Creştinul este, de asemenea, dependent de o învelitoare specială, veşmântul alb al dreptăţii lui Hristos, pe care Dumnezeu ne spune să îl primim de la El. Iar creştinul este dependent de acea învelitoare pentru viaţa lui de acum şi pentru viaţa veşnică. Acea învelitoare poate fi a noastră în timp ce ne predăm pe noi înşine lui Isus şi acceptăm darul neprihănirii Sale.
În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au intrebat: „Cine este cel mai mare in Împărăţia cerurilor?”
Matei 18:1
Şopârla agama, din Africa, are 30 cm lungime şi poate avea o singură culoare sau mai multe. Importanţa unei şopârle mascul este măsurată în mărimea teritoriului pe care îl stăpâneşte şi numărul de femele pe care le are. Un mascul bine cotat este cel mai strălucitor colorat dintre toate şopârlele din zona sa. El are un cap roşu aprins şi un corp albastru şi verde strălucitor. Masculii mai puţin importanţi, cei cu teritorii mai mici şi mai puţine femele, au culori mai pale.
Masculii şopârle agama încearcă întotdeauna să devină mai importanți cucerind teritorii mai mari şi furând femelele vecinilor. Un observator din Africa de Vest raportează o astfel de situaţie. Un mascul numit Imp avea trei femele. Vecinul său, numit Rival, avea cinci. Cu orice ocazie posibilă, Imp fura una din femelele lui Rival. Apoi, în timp ce Imp era plecat, apărându-şi o margine îndepărtată a teritoriului său, Rival se repezea şi îşi recupera tovarăşa pierdută.
Într-o zi, Imp a fost prins în timp ce fura pe una dintre partenerele lui Rival. El a scăpat de mânia lui Rival fugind într-un copac din apropiere, în timp ce Rival îl aştepta jos. Ori de câte ori o şopârlă agama mascul trece de teritoriul lui, chiar dacă este prea departe de un copac, încetează să mai fie important şi începe să-şi piardă culoarea. Imp a trebuit să stea în acel copac toată ziua. Dimineaţa următoare, un al treilea mascul pe care îi vom numi Impostor a luat teritoriul şi femelele lui Imp.
Din moment ce Imp era acum un mascul maro neimportant, nici o altă şopârlă nu i-a dat vreo atenţie când, în cele din urmă, s-a dat jos din copac şi s-a întors în teritoriul său. Apoi a fost o luptă mare şi Imp, acum înapoi pe pământul său, a alungat pe Impostor, şi-a câştigat cele trei soţii şi culorile vii i-au revenit.
Animalele, cum sunt şopârlele agama, pot acţiona aşa cum o fac ca să fie importante. Cu ele acest lucru se întâmplă doar instinctiv. Dar Isus a răspuns întrebării ucenicilor Săi: „Cine este cel mai mare în Împărăţia cerurilor?” spunând: „Oricine se va smeri ca ... [un] copilaş, va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor” (versetul 4).
Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un bogat în lmpărăţia lui Dumnezeu.
Matei 19:24
Cămila arabă, sau dromaderul, are o singură cocoaşă şi este folosită pentru transport. Cămila bactriană, cu două cocoaşe, are picioare mai scurte şi având o structură mai grea, este folosită ca animal de povară.
Au fost multe speculaţii privind funcţionarea cocoaşei cămilei. Într-un timp, se credea că este o cisternă în care se depozitează apa. De fapt, cocoaşa este făcută din grăsime şi este un indicator bun al condiţiei fizice a animalului.
Cămila este bine adaptată pentru viaţa de deşert. Nările ei sunt despicături căptuşite cu fire de păr, care pot fi ţinute închise. Părul filtrează nisipul şi praful din aerul pe care îl respiră animalul. Un rând dublu de gene lungi, groase, protejează ochii. Picioarele late, căptuşite, fac mersul pe nisip foarte uşor, iar gâtul lung facilitează păscutul pe pământ.
O cămilă poate rezista fără apă 34 de zile, dar, ca să rămână sănătoasă, trebuie să bea la opt sau zece zile odată. Există câteva motive pentru care cămilele rezistă atât de mult fără apă. Mai întâi, animalul nu transpiră până când temperatura corpului nu atinge 40 grade Celsius şi, din moment ce dimineaţa începe cu o temperatură de 34 de grade Celsius, ia ceva timp să ajungă la 40 de grade.
În al doilea rând, o cămilă poate suporta o pierdere de apă mult mai mare decât alte animale. Un om poate suporta doar o pierdere de 12% de apă din greutatea corpului său, în timp ce o cămilă poate pierde 40% din apă, fără semne rele. În al treilea rând, apa pe care o pierde o cămilă este înlocuită de apă din alte ţesuturi, astfel încât volumul normal de sânge este menţinut. Nu este aşa şi cu alte animale.
Isus a folosit cămila ca să arate un lucru foarte important pentru ucenicii Săi. Când tânărul bogat a plecat de la Isus pentru că nu dorea să-şi sacrifice bogăţiile, Isus a spus că este mai uşor pentru o cămilă să treacă prin urechea acului decât pentru un om bogat să intre în ceruri. Ceea ce spunea el era că un om bogat nu poate fi salvat dacă nu este gata să renunţe la bogăţiile sale.
S-a iscat o ceartă între păzitorii vitelor lui Avram şi păzitorii vitelor lui Lot ...Avram a zis lui Lot: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine, şi intre păzitorii mei şi păzitorii tăi... Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine.”
Geneza 13:7-9
Servitorii lui Avraam şi Lot aveau probleme din cauză că erau aglomeraţi în spaţiul de locuit. Aceasta pentru că oamenii au nevoie, din punct de vedere psihologic, precum şi economic, de spaţiu. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu animalele.
Data viitoare când întâlneşti un stol de păsări pe o sârmă de telegraf, uită-te bine la ele. Vei vedea că toate stau cam la aceeaşi distanţă una de alta. Dacă o pasăre zboară şi pătrunde între două păsări care sunt deja pe sârmă, aceste două păsări vor face unul din următoarele lucruri: dacă este loc lângă ele într-o parte, ca să-şi păstreze distanţa faţă de cea mai apropiată pasăre, ele se mută pur şi simplu. Totuşi, dacă mutarea le-ar apropia neconfortabil de celelalte păsări, vor zbura.
Oamenii de ştiinţă numesc acest comportament „distanţă individuală”. Fiecare tip de animale - mamifere, peşti, păsări, reptile şi insecte - are o anume distanţă, care îl ţine departe de ceilalţi membri ai speciei sale. Există diferenţe şi între obiceiurile masculilor şi femelelor. Un mascul păstrează o distanţă mai mare între el şi alt mascul decât o femelă faţă de alte femele.
Practica păstrării distanţei individuale pare să fie exact la fel de obişnuită între fiinţele omeneşti ca şi între animale. Este vorba de intimitate aici. Suntem foarte stânjeniţi, de exemplu, când ne aflăm înghesuiţi în spaţii înguste, cu necunoscuţi. Dacă sunt locuri într-un rând într-o staţie de autobuz, de obicei ne aşezăm pe cel care este cel mai departe de oameni.
Aşadar, oamenii au nevoie de spaţiu şi au nevoie să fie singuri, ca să se gândească sau să se odihnească, chiar dacă se află între prieteni. Odihna şi îndepărtarea de mulţime este aproape la fel de importantă pentru bunăstarea noastră spirituală, cum este rugăciunea şi studiul Bibliei, pentru că oferă minţilor noastre o şansă de a gândi mai limpede la ceea ce Dumnezeu încearcă să ne spună.
Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
lacov 3:8
Mercurul (argintul viu) poate fi un prieten folositor sau un inamic mortal pentru om, în funcţie de modul în care este folosit. Mercurul este un element chimic, un metal, cum este fierul sau cuprul. Dar este, de obicei, văzut în forma sa lichidă, argintie. Aceasta pentru că punctul de topire al mercurului este la -3 grade Celsius. Prin contrast, punctul de topire al fierului est la + 1535 grade Celsius. Mercurul este mai greu decât plumbul, aşa că un om ar putea sta aşezat pe un lac de substanţă argintie.
În 1969 s-a raportat că există 3000 de foloase ale mercurului. Nouă milioane de kilograme de mercur erau produse pentru a fi folosite în următoarele domenii: plombe dentare, termostate automatice, lumini fluorescente, pesticide, plastic, film fotografic, hârtie, baterii, echipament radio şi ca inhibitor pentru creşterea bacteriilor şi mucegaiurilor în produse pentru spălat şi vopsea.
Prima dovadă a proprietătilor dăunătoare ale mercurului a fost notată în 1953. Într-un oraş mic din Japonia, 202 oameni au fost otrăviţi cu hrană de mare care conţinea urme ale elementului. Cincizeci şi doi dintre aceşti oameni au murit, iar bebeluşii au venit pe lume cu defecte fizice şi de vorbire. Pisicile care au mâncat peşte contaminat se învârteau în cercuri, iar păsările cădeau de pe ramuri. Se ştia de ani de zile că inhalarea de vapori de mercur şi absorbirea lor prin piele ar cauza tremurături, pierderea dinţilor, dificultăţi în mers şi probleme mintale; dar acum era prima dată când a apărut o epidemie din cauza hranei poluate cu mercur.
În timpul epidemiei din Japonia, mercurul afecta şi vieţile unor oameni din Suedia. Seminţe tratate cu mercur, pentru o recoltă mai bună, au fost date la porci. Oamenii care au mâncat carne din aceşti porci au dezvoltat serioase tulburări nervoase şi unii au murit.
Se folosesc azi atât de mulţi agenţi distructivi, precum mercurul, încât oamenii de ştiinţă ne avertizează că acest lucru ar putea contribui la cauzele care ar putea distruge lumea noastră. Aceasta face ca făgăduinţa revenirii în curând a Mântuitorului să fie mai atrăgătoare, în timp ce vedem efectele păcatului în realitatea lor.