
El [Dumnezeu] este un scut pentru cei ce se încred în El.
Proverbe 30:5
Iacul nu face parte, cum ar crede unii, din specia taurinelor, ci este înrudit cu caprele şi, probabil, cu antilopele. Şi nici nu are glande de mosc, aşa cum sperau exploratorii din secolul şaptesprezece. În acea vreme, moscul era baza pentru parfum şi se căuta foarte mult. Numele eschimos pentru acest animal, „cel cu barbă", este probabil cel mai adecvat.
Iacul este un animal foarte inteligent, care a fost într-o vreme, pe cale de dispariţie, pentru că este foarte docil. Pentru a-şi proteja puii, turma îi încercuieşte într-un inel strâns de adulţi cu capetele masive, cu coarne ascuţite, îndreptate spre exterior. Aceasta constituie o formidabilă apărare împotriva lupilor, duşmanii lor naturali. Dar oamenii au găsit că este uşor să se apropie de ei suficient ca să-i omoare în masă cu orice, de la săgeţi până la puşti. Pe lângă aceasta, instinctul iacului de a proteja un membru rănit al turmei a făcut din aceste animale victime uşoare. Iacul a dispărut de tot din Alaska în anii 1850. Înainte de a intra sub protecţie guvernamentală, aceste animale au fost aproape şterse din Canada, vânate pentru a se confecţiona haine din pielea lor, pentru cei bogaţi.
Acum, iacul poate să-l ajute pe om. Lâna lui este tunsă la începutul verii şi s-a descoperit că este de o calitate superioară caşmirului. Nu se încreţeşte când este fiartă şi se vopseşte uşor. Fermele de creştere a iacilor au fost stabilite mai întâi în Vermont, unde animalele s-au dovedit a răspunde pozitiv şi chiar cu afecţiune faţă de oameni. Cu o ocazie, turma unui fermier l-a încercuit protector, confundând câinii acestuia cu lupii.
Dar pentru că iacul are glande sudoripare doar la nivelul picioarelor din spate, este foarte sensibil la căldură şi aceste ferme experimentale au fost mutate în Alaska, unde noua industrie ajută la asigurarea unui trai bun descendenţilor oamenilor care aproape au exterminat iacul.
Pentru mine cel mai fascinant lucru despre iaci este puternicul lor instinct protector. În acest aspect, ei ne reamintesc de Dumnezeu. De-atâtea ori avem nevoie de protecţia cuiva care este mai puternic decât noi, iar El este întotdeauna gata să ne adăpostească.
De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu.
1 Corinteni 4:5.
Oricine a locuit în sudul Statelor Unite sau, de fapt, în cele mai multe locuri, ştie că este practic imposibil să scapi de gândacii de bucătărie. La câteva zile după ce persoana cu dezinsecţia pleacă, aceste insecte apar din nou. Ele îşi croiesc drum prin deschizături mici în pereţi şi podele, şi pe sub uşi, în timpul nopţii, ca să caute bucăţele de mâncare împrăştiate. Cu cât găsesc mai multă hrană, cu atât mai mulţi vin acolo, iar prezenţa lor este, în general, considerată a fi semn al unei proaste gospodăriri.
Dar chiar şi cele mai curate case pot avea gândaci, pentru că unele specii nu se hrănesc cu hrana pe care o mănâncă fiinţele umane. De exemplu, gândacul cu dungă maro preferă să trăiască în locuri cum ar fi întunericul şi căldura televizorului, mâncând lipiciul şi banda izolatoare. El nu iese afară să caute hrană şi nu are nevoie de apă.
Un gândac tocmai ieşit din ou poate trăi cam o săptămână fără hrană, iar un adult poate trăi luni de zile fără hrană, dacă are apă la dispoziţie. Evident, gândacul de bucătărie este o plagă foarte rezistentă. Chiar dacă şi cele mai harnice gospodine din ţările calde ale lumii au gândaci, este, totuşi, foarte neplăcut să vii acasă după ce se întunecă, să aprinzi lumina şi să fii salutat de câţiva gândaci care se grăbesc spre cele mai apropiate ascunzişuri.
Lucrurile pot fi totuşi mai rele. Aceşti gândaci, care trăiesc în casă, nu transmit boli, şi ne putem bucura că nu avem gândacul lung de 10 cm, care se găseşte în unele ţări tropicale.
Normal, este foarte jenant ca un musafir să vadă gândacii când aprindem lumina. Poate că tocmai teama de o asemenea jenă ne poate determina să chemăm dezinsecţia.
Isus, totuşi, cercetează tot timpul cele mai întunecate colţuri ale caracterului nostru; El ştie totul despre lucrurile pe care noi dorim să le ascundem. Dar El nu doreşte să ne condamne; dimpotrivă, El doreşte să ne ajute să îndepărtăm trăsăturile nedorite şi păcatele.
El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe duce la bun sfârşit.
Psalmul 1:3
Când ne gândim la rădăcini, ne gândim de obicei la nişte fire sau nişte ramuri lemnoase, care sunt răspândite sub pământ şi alimentează plantele cu hrană. Dar ştii ce sunt, cât de lungi pot fi şi cât pot fi de puternice?
O plantă de lucernă, de doar 30 cm înălţime, poate avea rădăcini care ajung la 9 m. Dacă pui cap la cap rădăcinile unei plante de porumb, ele pot să ajungă la o lungime de 120-150 m. Se ştie despre rădăcinile din pădurile roşcate din California că ocupă 10000 metri cubi de subsol. Dar distanţa cea mai adâncă la care s-a descoperit că pot penetra rădăcinile este de 50 m, în Africa.
Rădăcinile pot să fie nevoite să treacă prin sol compact, pietre sau beton, ca să se stabilizeze şi să continue să crească. Puterea unei rădăcini hotărâte este nemăsurată, şi chiar cea mai mică rădăcină poate îndepărta mici obstacole şi pătrunde prin pământul bătătorit.
Când rădăcinile de copac ajung în granit, de obicei acesta se despică, în timp ce rădăcinile, care arată moi şi fragile prin comparaţie, continuă încăpăţânate să crească.
Lucrul principal pe care îl caută rădăcinile este apa, pentru că acolo unde este multă apă, va fi şi hrană adecvată pentru plantă şi mijlocul de a o transporta la planta de deasupra. De aceea, un fluid de copaci aflaţi de-a lungul unui râu arată atât de sănătoşi faţă de acelaşi tip de copaci care cresc mai departe de sursa de apă.
Textul nostru spune că acela care îşi găseşte plăcere în legea Domnului „este ca un pom sădit lângă un izvor de apă.” Creştinul are o sursă permanentă de apă spirituală în Isus, iar Duhul Său ne-a fost dat ca să ne ajute să ne trimitem rădăcinile adânc, în căutarea apei vii şi adevărate.
Chiar acum, trebuie să te hotărăşti să fii înrădăcinat şi stabilit în Isus. O astfel de temelie aduce ca roadă credinţa - destul de puternică pentru a muta un munte de dificultăţi, la fel cum o rădăcină fragilă poate muta un bolovan.
Dumnezeu a zis: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului.”
Geneza 1:20
Până în 1907 nimeni nu ştia de unde vine gâsca cu obrazul alb. În fiecare toamnă, stoluri apăreau în Europa de Nord, stăteau acolo pe timpul iernii şi apoi zburau în nord, spre necunoscutele lor pământuri în care cuibăreau. Dar în 1907, gâşte cu obrazul alb au fost găsite cuibărind în Insula Spitzerbegen, în nordul Norvegiei. Mai târziu, au fost descoperite alte locuri de cuibărit, iar misterul care a existat timp de secole a fost dezlegat.
Există un tip de scoică numită scoica gâscă, având un gât şi o cochilie care seamănă cumva cu capul unei gâşte. În interiorul cochiliei se află un corp micuţ, care seamănă cu forma unei gâşte, iar picioarele seamănă cu penele din coada unei gâşte. Crezând că misterioasa gâscă provenea din aceste scoici, savanţii din Evul Mediu au numit aceste gâşte, gâştele scoică. Alţi savanţi credeau că gâştele cu obrazul alb creşteau în copaci, atârnând cu capul în jos ca nişte fructe, până când se maturizau. La coacere, se spunea, ele cad în apă şi înoată sau zboară. Scriitori din secolul șaptesprezece spuneau că au văzut gâşte scoică îngrămădite pe chila unei corăbii. Ceea ce descriau ei erau totuşi scoici.
Astfel de istorisiri sunt, bineînţeles, depăşite pentru noi astăzi, dar pentru naturaliştii de pe timpuri ele păreau destul de logice. Savanţii bisericii citau chiar Geneza 1:20 ca să susţină teoria că păsările veneau din apă.
Ştim acum că, deşi Dumnezeu a creat toate fiinţele din apă şi din pământ, El a dat fiecărei creaturi capacitatea de a se reproduce după soiul ei în moduri unice şi minunate.
Există, fără îndoială, multe lucruri pe care noi le credem astăzi şi care vor părea ridicole când vom ajunge în cer şi vom afla mai mult despre creaţia lui Dumnezeu. Este uşor să vezi adevărul unor explicaţii valide după ce au fost arătate, dar nu este totdeauna atât de uşor să vezi acest adevăruri înainte ca ele să fie revelate. Noi facem tot ce putem mai bine cu cunoaşterea limitată despre lume pe care o avem.
Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.
Geneza 2:1
Este nevoie de mai mult decât oxigen pentru ca omul să poată fi păstrat în viaţă, dar acesta este un element extrem de important în susţinerea vieţii. Corpurile noastre folosesc oxigenul ca să producă energie, în același fel în care oxigenul este folosit ca să facă focul pentru a degaja căldură. Când alergi, foloseşti energie. Chiar transpiri. Oxigenul este folosit. De fapt, atunci când alergi sau faci ceva ce este mai obositor decât de obicei, ţi se „taie respiraţia". Aceasta înseamnă că organismul tău a folosit mai mult oxigen decât ai în plămâni şi astfel trebuie să împrumute oxigen din alte funcţii ale corpului. Pentru un timp, corpul tău nu are suficient oxigen, aşa că gâfâi, ca să inspiri aer pentru a plăti înapoi oxigenul pe care muşchii tăi l-au împrumutat de la alte părţi ale corpului. Acest depozit de oxigen, destinat împrumutului pentru folosire de energie masivă, a fost numită „oxigen de împrumut”.
Omul nu este echipat să funcţioneze mult cu datorii, dar o balenă poate împrumuta sute de litri de oxigen din corpul ei foarte mare. Astfel, ea poate să rămână sub apă pentru perioade mai lungi. Când balena se ridică la suprafaţă pentru oxigen, aruncă apă. Acesta este modul ei de a expira dioxidul de carbon şi de a inspira mari cantităţi de oxigen, pentru a plăti această sumă mare. Cu cât stă mai mult sub apă, cu atât mai mult ea trebuie să expire.
Rugăciunea a fost deseori numită „respiraţia sufletului”. Cât de mult crezi, oare, că ai putea trăi fără să respiri? Doar câteva minute. Totuşi uneori noi încercăm să trăim pe seama rugăciunilor vechi, perioade lungi de timp.
Este esenţial să continuăm să respirăm. Este la fel de esenţial să continuăm să ne rugăm. Când ne vom simţi la fel de neconfortabil fără rugăciune aşa cum ne simţim fără oxigen, ne vom da seama ce fel de „rugăciune” avem şi vom dori să respirăm mai mult din dragostea lui Dumnezeu, prin rugăciune şi comuniune, ca să putem fi reînvioraţi şi să ne păstrăm sufletul sănătos.