
A văzut un smochin lângă drum, şi S-a apropiat de el, dar n-a găsit decât frunze şi i-a zis: „De-acum încolo în veac să nu mai dea rod din tine!” Şi pe dată smochinul s-a uscat.
Matei 21:19
Florile de smochin iau forma unei căptuşeli pe peretele interior al fructului, constituind o problemă pentru polenizare. O gaură mică permite micii viespi de smochin, care este total responsabilă pentru polenizarea florilor, să intre în smochină. Pentru a complica procesul, există smochine bărbăteşti şi smochine femeieşti, fiecare cu funcţia ei specială. Ca să clarificăm toată interacţiunea dintre smochine şi viespile de smochine, să începem povestea cu smochina mascul, unde se nasc viespile.
Florile smochinei bărbăteşti sunt adaptate să primească ouăle unei viespi de smochin. Aşa că viespile se nasc într-o smochină bărbătească. Când o viespe mascul a fertilizat o femelă în smochina în care locuieşte, moare. Femela trebuie apoi să găsească o smochină bărbătească, alta decât cea în care s-a născut ea, pentru a-şi depune ouăle. Trecând prin masa de flori bărbăteşti, în drumul spre ieşire, ea este acoperită cu polen.
Totuşi, viespile nu pot face distincţie între smochinele bărbăteşti şi cele femeieşti, şi nu toate îşi ating ţinta. Unele femele găsesc smochine bărbătești, intră în ele şi îşi depun ouăle. Altele intră în smochine femeieşti, ale căror flori nu sunt potrivite pentru depunerea ouălor.
Aceste viespi nenorocoase se epuizează pur şi simplu căutând florile bărbăteşti despre care ştiu instinctiv că sunt cele de care au nevoie. Totuşi, în căutarea lor fără rezultat a unei flori bărbăteşti, micile viespi împrăştie polen pe florile femeieşti.
Fără aceste mici viespi de smochin, care nu sunt mai mari decât un ţânţar, industria de milioane de dolari a smochinelor de Smirna s-ar prăbuși. Pentru a încuraja polenizarea, fermierii care cultivă smochine agață flori bărbăteşti care conţin viespi în copaci femeieşti, sporind astfel șansele pentru polenizare.
Nu putem şti dacă eşecul viespii de smochin era implicat în cazul cu copacul fără smochine din ilustraţia lui Isus. Dar lecţia Lui, potrivit căreia trebuie să aducem roade, este clară. Şi acest fruct poate fi adus doar dacă Duhul lui Isus este primit în vieţile şi inimile noastre.
Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.
Evrei 10:23
Oamenii de ştiinţă au încercat timp de ani de zile să analizeze compoziția chimică a lipiciului de scoică, dar n-au avut succes, pentru că, odată întărit, acesta nu poate fi dizolvat de nici o substanţă cunoscută de om. Lipiciul aderă la aproape orice suprafaţă tare şi rezistă la temperaturi şi presiuni extreme. Scoici care au trăit acum mii de ani se găsesc încă prinse de pietre şi alte suprafeţe. Dacă lipiciul lor ar putea fi analizat, s-ar putea produce un material asemănător pentru care am putea găsi multe foloase.
Vapoarele sunt în mod constant afectate de scoici. Un tanc petrolier poate acumula cincisprezece tone din aceste mici animale în doi ani, ceea ce determină o mare pierdere de viteză. Acumularea de scoici în doar şase luni poate tăia eficienţa combustibilului cu 40%. Pentru a îndepărta dăunătorii, navele trebuie să fie uscate şi curăţate de nisip foarte des. Sute de milioane de dolari sunt cheltuite anual pentru îndepărtarea scoicilor.
Scoicile sunt înrudite cu racii şi homarii. Ele au dimensiuni cuprinse între 1 şi 30 cm lungime. Mica scoică ghindă este poate cel mai abundent animal, pe unele ţărmuri, unde pot exista milioane dintre ele îngrămădite într-un metru pătrat. Ele se nasc ca nişte larve microscopice, asemănătoare cu păduchii de apă. Au şase perechi de picioare şi un ochi.
Pe măsură ce cresc, scoicile încep să caute, cu cele două antene ale lor, o locuinţă permanentă. Curând vor ancora şi se vor încrusta într-o cutie ca de var, cu un capac format din farfurii suprapuse. Patru farfurii mici acoperă deschiderea prin care scoica se hrăneşte, emiţând prelungiri sub formă de pene, cu care adună plancton din apă. Odată ce s-a lipit, scoica este stabilită pe viaţă.
Noi trebuie să înţelegem în mod inteligent ceea ce credem, să dovedim prin viaţa de fiecare zi că este adevărat, şi astfel să ne clădim o credință fermă în aceste lucruri. Apoi, trebuie să ne menţinem agăţaţi ca o scoică de această credinţă, nelăsând nimic să ne despartă de ea.
Sunt ca o cucuvea din dărâmături.
Psalmul 102:6
În textul din această dimineaţă, psalmistul foloseşte cucuveaua ca simbol al singurătăţii. Această pasăre a reprezentat singurătate şi chiar mai mult pentru oameni, de-a lungul secolelor. Cucuveaua este o creatură nocturnă şi unele lucruri legate de noapte au inspirat frică oamenilor. Mai mult, fenomenele necunoscute în general au fost considerate ca aparținând întunericului. Astfel, întunericul a devenit un simbol al necunoscutului. Astăzi, unii se tem de cucuvele, crezând că sunt spirite rele şi fantome care îşi caută prada în timpul nopţii.
Totuşi, în vremurile moderne, cucuvelele au devenit subiecte populare pentru studiu şi simboluri pentru decoraţii şi design-uri. Acest lucru se poate datora, în parte, şi faptului că am ajuns să înţelegem cucuveaua şi s-o privim ca pe o parte integrantă a echilibrului natural.
Cucuvelele nu deţin puteri supranaturale, dar au puteri supraomeneşti când e vorba de văz sau de auz. Ele au şi o capacitate de a zbura atât de liniștit încât o cucuvea foarte mare poate atinge o persoană în zbor, fără să fie auzită. Contrar credinţei populare, o bufniţă nu poate vedea în întuneric total. Vederea ei este, totuşi, de o sută de ori mai bună decât a noastră şi poate vedea într-o lumină la fel de slabă ca aceea a unei lumânări care arde la jumătate de km depărtare. Noi n-am putea vedea nimic în aceste condiţii.
Pentru a prinde un şoarece în întuneric complet, o cucuvea se bazează total pe auz. Ea are cel mai mare timpan dintre toate păsările şi urechile îi sunt aşezate şi au o formă în aşa fel încât conferă cea mai bună capacitate de auz. Zgomotul unui şoarece între frunze atinge urechile bufniţei în fracţiuni de secundă. Această diferenţă minusculă este suficientă pentru a spune bufniţei exact unde se află animalul.
Unul dintre motivele principale pentru care cucuvelele au fost temute atât de mult este strigătul lor ciudat în întuneric. Acesta a fost un motiv pentru care cei superstiţioşi au crezut că sunt fantome ale morţilor. Ştim că acest lucru nu e adevărat, deşi poate fi puţin înfricoşător să auzi zgomote ciudate în noapte. Dar de ce trebuie să fim mai îngrijoraţi de zgomotele nopţii decât de cele din timpul zilei? Isus veghează asupra noastră în toate situaţiile.
Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Matei 5:16
În timpul zilelor de vară, licuricii se ascund tăcuţi în vegetaţie, dar în amurg şi seara, mici fascicule de lumină apar peste tot. Licuricii şi-au aprins lămpile!
Licuriciul mascul emite lumină ca să atragă o parteneră. Femela răspunde cu un fascicul mai slab. Aceste fascicule sunt adevărate mesaje codificate, care trebuie cronometrate exact pentru ca o comunicare completă să aibă loc. Licuriciul mascul din estul Americii de Nord trimite fascicule la intervale de şase secunde. Femela transmite un fascicul-răspuns două secunde mai târziu.
În Michigan, masculii altei specii au fost observaţi trimiţând fascicule de 4 sau 5 ori pe secundă cu o frecvenţă dependentă de temperatură. La 12,7 grade erau 3,1 fascicule pe secundă. Femelele răspundeau masculilor de la o distanţă de până la 5 m.
Organele producătoare de lumină ale licuriciului se află la capătul abdomenului şi sunt sub controlul direct al sistemului nervos. Lumina este produsă de oxidarea unui pigment numit luciferină. Producţia are un randament de 98%, ceea ce înseamnă că doar 2% este pierdut sub formă de căldură. Prin contrast, un bec electric pierde cea mai mare parte din energie sub formă de căldură nefoloşitoare.
Un gândac de la tropicele americane înrudit cu licuriciul are o caracteristică interesantă, care le lipseşte licuricilor - lumina lui este colorată. Pe larvele gândacului se află 7 perechi de lumini verzi, de o parte şi de alta şi o pereche de lumini roşii, pe cap. În timp ce se mişcă, larvele arată ca nişte trenuleţe mici, cu lumini verzi şi cu faruri roşii. Nu e de mirare că sunt numiţi viermi de trafic!
Atenţia noastră este rapid atrasă de licurici într-o seară de vară, căci există ceva unic în ceea ce-l priveşte. La fel ar trebui să fie şi cu creştinii. Ei ar trebui să iasă din lume. Luminile lor ar trebui să strălucească în întuneric, pentru ca oamenii să fie atraşi de ei şi de ceea ce ei cred.
Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.
Marcu 14:38
Primul „pescar” a fost un peşte, dacă defineşti pescarul ca fiind o fiinţă ce foloseşte un băţ de pescuit cu un vierme care atârnă la capătul sforii. Există un peşte care face acest lucru de mii de ani.
Pescarul este uneori numit undiţar, aşa că peştele care foloseşte un băţ şi o sfoară se numeşte şi un peşte undiţar. De fapt, există mai mult de 350 de diferite tipuri de peşti pescari, dar toţi folosesc o undiţă cu un „vierme” care atârnă la capătul sforii. Sau, cel puţin, aşa se pare la prima vedere.
Adevărul este că peştele undiţar are o aripioară specială pe nas, lungă şi elastică, asemănătoare cu un băţ. La capătul acestei aripioare semănând cu o undiţă, atârnă o bucată de piele ca o sfoară de pescuit, terminată cu o bucată de piele mai mare care arată ca un vierme.
În textul nostru, Isus Își avertizează urmaşii să vegheze şi să se roage, ca să nu fie duşi în ispită. Putem să facem o aplicaţie privind peştişorul care a fost prins de peştele undiţar. Acel peştişor veghea, nu-i aşa? Dar se uita la ceea ce nu trebuie. El avea ochii aţintiţi asupra momelii şi nu asupra inamicului din spatele ei. Aşa că, învaţă şi tu de la peştişor. Satana ne captează foarte frecvent atenţia prin momeli îmbietoare, în timp ce ne conduce în capcanele lui.