Cartea aceasta reprezintă teza de doctorat în istorie modernă și contemporană a lui Corneliu-Ghiocel Fitzai, susținută la data de 22 iunie 2007, pentru obținerea titlului de Doctor al Universității Paris IV, Sorbona.

Lucrarea este împărțită în trei părți care tratează cronologic Mișcarea adventistă, cu un preambul destinat să o clasifice în funcție de tipologia sectelor și să-i stabilească locul în lumea creștină. Cele trei părți sunt: Originile Mișcării adventiste, Caracterul european al adventismului american și Adventismul în România contemporană.

Sărbătorile religioase au jucat dintotdeauna şi continuă să joace încă un rol important în închinarea religioasă. Adevarata zi de odihnă tratează tocmai acest subiect important, dezvăluindu-ne când şi cum doreşte Dumnezeu să ţinem sărbătorile şi în ce condiţii închinarea noastră poate fi acceptabilă înaintea Lui. A ne odihni dupa voia lui Dumnezeu, a ţine zilele de odihnă si sărbătoare lăsate de El şi a petrece regulat un timp lipsit de grijile cotidiene, dedicat exclusiv comuniunii cu El, este un lucru esenţial pentru propăşirea sufletului şi pentru pregătirea noastră pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Adevărata zi de odihnă este o carte care descoperă tainele adevăratei închinări şi oferă noi perspective cu privire la implicaţiile acesteia asupra destinului nostru veşnic.

Ce este un sfânt? Dacă sfinții sunt personaje pozitive, de ce se spune în popor că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”?

Cum au ajuns sfinții din persoane despre care se spune că au avut o viață meritorie să-l „mănânce” pe cel ce vrea să ajungă la Dumnezeu? Și mai ales cât din viața lor a fost realitate și cât legendă?

Fabrica de sfinți este o investigație sinceră și bine documentată despre un fenomen care a marcat decisiv istoria bisericii creștine. Sfinții nu sunt astăzi doar modele de pietate și evlavie oferite ca pildă credincioșilor, ci mult mai mult decât atât. Ei sunt considerați patronii spirituali ai unor localități sau biserici, rămășițele lor trupești sunt prețuite ca adevărate comori făcătoare de minuni, un număr impresionant de oameni se adună pentru a-i venera în procesiuni, iar câștigul financiar provenit din promovarea cultului lor nu este nicidecum de neglijat. Este asta însă ceea ce și-au dorit ei? A poruncit Scriptura să facem așa?

Dincolo de legende și tradiții, creștinismul are nevoie să redescopere puterea uimitoare a adevărului. Isus a spus despre Sine cu autoritate: „Eu sunt... Adevărul” și urmașii Săi au nevoie să își zidească orice convingere și credință pe adevăr. Doar adevărul are putere să ne facă liberi și să ne conducă la Dumnezeu. Adică exact ceea ce ne dorim fiecare dintre noi.

Benone Lupu s-a născut în 1966 la Târgu Neamț. Este doctor în teologie și pastor în Biserica Adventistă din Italia. A mai publicat la Editura Viață și Sănătate lucrările: A fost vreodată Petru la Roma?, Perspectivă din abis, Maica Domnului pe care n-am cunoscut-o și Valdenzii.

Despre Iisus din Nazaret s-a spus: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Despre autoarea cărții „Viața lui Iisus” se poate spune: „Puțini au scris ca ea despre Omul acesta.”

Citind, Îl veți descoperi pe Iisus cel adevărat din evanghelii, pe Mesia din profețiile Vechiului Testament, cel Cel mort și înviat. Pe Cel ce plânge cu cei mari și îi ține în brațe pe cei mici.

Nu va fi doar o lectură, ci o întâlnire cu Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.”

Ellen G. White (1827 - 1915) a fost o persoană cu daruri spirituale remarcabile. Considerată autoarea cu cele mai multe lucrări traduse în alte limbi, a scris 40 de cărți și 5000 de articole, abordând teme din diverse domenii: religie, educație, relații sociale, profeție, publicații, nutriție, management. Din cele 50 000 de pagini de manuscris, s-au compilat peste 100 de volume, mai mult de 50 dintre ele fiind traduse deja în limba română.

Biserica este comunitatea de credință întemeiată de Domnul Christos și condusă de Duhul Sfânt prin oameni dăruiți de El, după planul și principiile lui Dumnezeu.

Biserica este ambasada Împărăției lui Dumnezeu și este organizată după principiile ordinii cerești, având ca model Sfânta Treime, familia din Eden, ordinea patriarhală, teocrația israelită și, în mod special, organizația concepută de Iisus și de apostolii Săi.

Biserica are o identitate spirituală care îi include pe toți copiii lui Dumnezeu care au trăit sau trăiesc în toată lumea, în orice popor sau confesiune, și o identitate istorică, limitată la instituția vizibilă, întemeiată de Iisus, și la mișcările religioase și confesiunile care au așezat autoritatea divină (Scriptura, Duhul Sfânt) mai presus de orice autoritate omenească.

Armonia bisericii este realizată prin dragoste, doctrină sănătoasă și organizare eficientă. Principiile fundamentale ale ordinii ecleziastice sunt slujirea, egalitatea (frăția), unitatea, colaborarea, responsabilitatea, autoritatea, subordonarea (supunerea) administrativă. Spiritul de slujire dezinteresată și de supunere respectuoasă asigură coerența, colaborarea, identificarea darurilor și alegerea slujbelor în biserică.

Reforma intre cruce și semilună. O perspectivă a contribuției Islamului la consolidarea Protestantismului ne prezintă, prin ochii adevăratei filosofii a istoriei, modul providențial în care Dumnezeu lucrează în pofida geopoliticii și a echilibrelor de putere. În cadrul marii lupte răul devine, până la urmă, slujitorul lui Dumnezeu.

Lucrarea abordează raporturile reale și, mai ales, imaginare dintre reformatorii protestanți și Islamul otoman în secolul al XVI-lea, o vreme în care Mântuitorul era așteptat să vină. Atacurile repetate ale Antihristului (un corn - Biserica Romană, celălalt corn - Islamul) anunțau revenirea lui Isus.
Incursiunile otomane în Europa „biciul lui Dumnezeu” („Flgelum Dei”) apar în momentele cheie ale genezei Protestantismului. Turcii atacă aparent pentru că vor să domine lumea, însă, în planul lui Dumnezeu, ei năvălesc în Europa în momentul în care puterea Scaunului de la Roma este pe punctul de a distruge din fașă mișcarea protestantă. Astfel, în marele plan al istoriei, ei salvează poporul lui Dumnezeu. Carol Quintul nu putea lupta concomitent pe două fronturi, cu turcii și cu protestanții. Mai mult, din punct de vedere imagologic, studiul aprofundează profilurile corifeilor Reformei și modul în care aceștia s-au raportat la „El Gran Turco”. Ei au ales mai degrabă „turbanul sultanului decât tiara papei”. 

Adevăr pentru viață este o carte-document care-și conduce cititorul de la primele izvoare ale creștinismului până la crezurile și practicile religioase ale societății românești de astăzi.

Ușor de parcurs, dar pe alocuri lăsându-te pe gânduri, cartea răscolește trecutul uitat al Bisericii și pune totul față în față cu Sfintele Scripturi. De aici adună și oferă un mănunchi de taine incredibile și totuși simple, cuvinte și fapte străvechi, dar foarte actuale.

Adevărul pentru viață din această carte nu este o învățătură, ci o Persoană – Iisus Hristos. El S-a mărturisit a fi Calea, Adevărul și Viața.

Iosif este o profeție, o imagine a lui Hristos, o imagine a multora dintre noi. Asemenea lui Iosif și lui Hristos, li s-a întâmplat și altora în istorie și unora din cercul nostru de prieteni și chiar nouă înșine, să fim vânduți, trădați de cei pe care îi considerăm frați. Drama umanității este coruperea naturii umane, orbirea spirituală, minciuna, invidia, omul care se îndepărtează de Dumnezeu. În cazul istoriei lui Iosif, sunt frații care se îndepărtează de tatăl lor și mint. 

Ne regăsim, de asemenea, în figura lui Iosif când ne aflăm în groapa vieții și a morții și încercăm în disperare să găsim răspunsuri rapide și consolatoare la cele mai profunde și provocatoare întrebări ale vieții. La fel ca și Iosif, după ce trecem prin experiențe vitrege, ajungem la maturizarea spirituală și umană.

Unul dintre cuvintele care îl definesc pe Iosif este Yasaf, adică „adăugat”. Prin alegerile pe care le facem, fiecare adăugăm vieții noastre un sens, o experiență, un element care ne maturizează. ne definește.

(text preluat din prefața cărții Perspectivă din abis, scrisă de Excelența Sa, dr. George Bologan, Ambasadorul României în Italia)

Triunitatea lui Dumnezeu este una dintre doctrinele distinctive ale creștinismului, în care credința afirmă ceea ce rațiunea nu poate înțelege total.

Trinitarianismul în Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea este unul dintre acele principii de credință care s-au dezvoltat treptat, pe măsura progresului spiritual al comunității de credință.

Prin mărturisirea ei de credință, biserica nu impune doctrina trinitariană, ci afirmă ceea ce crede la timpul prezent, așa cum a fost călăuzită de Dumnezeu cu adevărat. Fără a-i condamna pe cei care se poticnesc în subtilitățile și paradoxurile acestei doctrine și bine știind că cercetarea despre Dumnezeu va dura o veșnicie, biserica mărturisește în mod hotărât credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, trei Persoane divine într-o unitate de esență.

Puțini adventiști nu au reușit să observe brusca schimbare a evenimentelor de pe pământ, care ne apropie de o lume în mod evident gata pentru revenirea lui Isus. Dar în toate acestea există o ironie: noi am fost aici mai înainte - cu mult înainte. Nu este prima dată când adventismul ajunge față-n față cu un potențial sfârșit al lumii. Așa ceva s-a mai întâmplat și la începutul secolului XX, dar când poporul lui Dumnezeu s-a aflat în fața acestui moment unic, el a căzut dezastruos într-o masivă apostazie, pe care Ellen White a numit-o „ALFA unei crize teribile”.

În mijlocul acestei grele încercări, ea a scris o avertizare pentru adventiștii din generația viitoare. Totul se va întâmpla din nou. Biserica lui Dumnezeu va avea de înfruntat o altă apostazie, de proporții teribile. Ea a numit-o OMEGA și a „tremurat” pentru poporul nostru.