Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine în ceruri și pe pământ! Tu ții legământul și îndurarea Ta față de robii Tăi, care umblă înaintea Ta cu toată inima lor!
2 Cronici 6:14

Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice și ascunzișul tâlharilor și al ucigașilor. Singur și fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopții. Tot ce făcuse ca viața să-i fie plăcută era acum departe, expus pericolului și morții. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care abătuse acest pericol asupra acelor nevinovați. Cu strigăte de disperare și lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. A crezut că un dușman încerca să-i ia viața (...).

În întunericul nopții, cei doi se luptau să câștige. Niciunul n-a zis nimic, dar Iacov și-a pus toată puterea și nu și-a slăbit eforturile nici pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viață și pe moarte, sentimentul vinovăției îi apăsa sufletul; păcatele i s-au ridicat înainte, despărțindu-l de Dumnezeu. Dar, în teribila sa disperare, și-a amintit de promisiunile lui Dumnezeu și inima întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul și-a pus degetul pe coapsa lui Iacov și imediat acesta a început să șchiopăteze. Patriarhul și-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un trimis ceresc și din această cauză, cu tot efortul lui aproape supraomenesc, nu putuse câștiga lupta. Era Hristos, „Îngerul legământului”, care i Se descoperise lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, cu dureri mari, dar, în ciuda lor, nu-l slăbea din strânsoare pe Cel prins. Pocăit cu totul și zdrobit, el se agăță de înger: „a plâns și s-a rugat de el” (Osea 12:4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul îi fusese iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să-i abată mintea de la acest țel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credința – tot mai vie și mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să Se elibereze, spunând: „«Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.» Dar Iacov a răspuns: «Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta»” (Geneza 32:26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată și obraznică, Iacov ar fi fost distrus pe loc, dar el dădea dovadă de încrederea celui care își declară lipsa de merit, dar care totuși se încrede în credincioșia unui Dumnezeu care Își păstra legământul. (Patriarhi și profeți, pp. 196, 197)

Insist eu la Dumnezeu până când El mă binecuvântează? Sau înclin să renunț prea devreme?